(1) În cazul nereglementării prin lege ori
prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică,
dacă aceasta nu contravine
esenţei lor, norma
legislaţiei civile care reglementează raporturi similare
(analogia legii).
(2) Dacă aplicarea analogiei
legii este imposibilă, drepturile
şi obligaţiile părţilor se
determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile
(analogia dreptului).
(3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau care
stabilesc răspundere civilă.
(4) Instanţa de
judecată nu este în drept să refuze
înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că norma juridică
lipseşte sau că este neclară.
1. Scopul acestui articol este de a stabili o cale
de soluţionare a unor cazuri concrete dacă există pentru soluţionarea
căreia nu există un test de lege, adică n cazurile în care există lacune
în legislaţie. Aici se propune soluţionarea cazului cu ajutorul analogiei,
adică prin recurgerea la norme (analogia legii) şi principii (analogia
dreptului) de drept civil care vizează situaţii similare celei care
trebuie rezolvată. Pentru folosirea analogiei este necesar să se
îndeplinească cumulativ trei condiţii: a) lipsa unei legi. Noţiunea de
lege este folosită în sens larg, prin aceasta subînţelegîndu-se lipsa
oricărui act normativ care să reglementeze cazul; b) lipsa unui acord
dintre părţi prin care să fie reglementat cazul; c) lipsa unei uzanţe. Se
consideră că aceste condiţii pentru aplicarea analogiei se împlinesc şi în
cazul în care legea, acordul dintre părţi sau uzanţa nu produc efecte
juridice. Spre exemplu în cazul în care legea este neconstituţională,
acordul dintre părţi este nul sau uzanţa
nu poate fi aplicată în temeiul art. 4 alin. (2).
2. Analogia legii constă în aplicarea la un raport
social a unei norme juridice care reglementează un caz asemănător. Nu este
un caz de analogie a legii aplicarea unui text de lege în care se prevede
expres că dispoziţiile ei se aplică prin asemănare, adică în cazul
normelor de trimitere (vezi spre exemplu art. 1288). Pentru aplicarea
analogiei legii pe lingă condiţiile expuse la punctul 1 este necesar: a)
ca raportul juridic să fie asemănător raportului juridic reglementat de
norma care urmează să fie aplicată prin analogie; b) ca norma care urmează
să fie aplicată prin analogie să fie cu caracter general. Nu se admite
aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc reguli speciale.
3. În conformitate cu alin. (3) nu pot fi aplicate
prin analogie nici normele care limitează drepturile civile şi nici
normele prin care este prevăzută răspunderea civilă. Normele care
limitează drepturile civile nu pot fi aplicate prin analogie deoarece în
conformitate cu art. 1 alin. (2) drepturile civile pot fi limitate doar în
cazurile prevăzute de Constituţie şi doar prin lege organică. Normele care
stabilesc răspunderea civilă nu pot fi aplicate prin analogie deoarece
toate aceste norme sînt norme speciale deoarece stabilesc cazuri speciale
de răspundere civilă în raport cu regulile generale cu privire la
răspunderea contractuală (vezi comentariul la art. 602) şi răspunderea
delictuală (vezi comentariul la art. 1398).
4. În conformitate cu alin. (3) în cazul în care nu
este posibil de soluţionat un caz concret prin aplicarea unei norme care
reglementează un caz similar se va aplica analogia dreptului. Se consideră
că nu este posibilă aplicarea unei norme analogice în cazul în care norma
lipseşte cu desăvîrşire precum şi în cazul în care o normă similară există
dar acesta nu poate fi aplicată din anumite motive. Spre exemplu este o
regulă specială şi nu una generală. Analogia dreptului presupune
rezolvarea unui caz concret, care nu este reglementat printr-o normă
juridică expresă, nici chiar asemănătoare cazului, pe baza principiilor
generale ale dreptului civil sau în baza principiilor generale ale
dreptului.
5. Posibilitatea folosirii analogiei legii şi
analogiei dreptului rezultă şi din alin. (4) prin care este interzis
judecătorului să refuze înfăptuirea justiţiei pe motiv că legea lipseşte sau
este neclară. Deci judecătorul nu este în drept să respingă pretenţiile
reclamantului doar pentru motivul că nu există o lege care să reglementeze
cazul concret, sau că legea nu este clară, sau că legea este pasibilă de mai
multe interpretări. În caz contrar
acesta poate fi urmărit pentru denegare de justiţie.
Recomandăm: