Articolul 4. Uzanţa
(1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
1. Scopul acestui articol este de a defini noţiunea
de uzanţe şi de a stabili condiţiile în care acestea au caracter
obligatoriu şi urmează să fie folosită pentru reglementarea raporturilor
juridice civile. Prin această normă legiuitorul a stipulat în mod expres
că uzanţele sînt izvoare de drept şi astfel a soluţionat controversele
doctrinare privind calitatea de izvor de drept a uzanţelor.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele
sînt nişte norme de conduită care, deşi neconsfinţite de legislaţie, s-au
stabilit pe teritoriul întregii ţări sau în anumite părţi ale
acesteia, sau între anumite persoane
fizice şi juridice care practică anumite activităţi profesionale sau
comerciale şi au fost respectate o perioadă îndelungată fiind considerate
obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă regulile le numesc
uzanţe sau nu.
3. Uzanţele sînt nişte norme de conduită care nu au
fost stabilite de legiuitor. Apariţia uzanţelor se datorează faptului că
anumite reguli de conduită au fost respectate o perioadă de timp îndelunga
şi cei care le-au respectat le-au considerat obligatorii.
4. O normă de conduită este considerată general
recunoscută în cazul în care toate persoanele de pe un anumite teritoriu
sau care practică o anumită profesie sau activitate comercială cunosc sau
ar fi trebuit să cunoască această regulă şi o acceptă în calitate de
regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă ar fi cunoscut-o.
5. O normă de conduită se consideră că a fost
aplicată în cazurile în care în localitatea, între persoanele sau în
activitatea în care s-a stabilit
această normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au
acţionat în conformitate cu această normă. Nu este necesar să se facă
referinţă expresă la faptul că a fost respectată anume această normă şi
nici o referire expresă la faptul că norma a fost respectată datorită
caracterului ei obligatoriu. O cerinţă obligatorie pentru ca o normă să
devină uzanţă este aplicarea uniformă adică să fie interpretată şi
aplicată în acelaşi sens în locul sau de către persoanele între care s-a
stabilit.
6. O normă de conduită se consideră că a fost
aplicată un timp îndelungat dacă a fost aplicată suficient de mult timp
pentru reglementarea mai multor
raporturi juridice civile astfel încît să putem constata că această normă
a început să fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de
timp sau a numărului de raporturi juridice în care s-a aplicat norma de
conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate în fiecare
caz aparte ţînîndu-se cont de faptul că durata de timp necesară pentru ca
o normă de conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atît mai mare cu cît sînt
mai puţine raporturile juridice asupra cărora se aplică.
7. Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de
aplicare a uzanţelor faptul ca părţile raportului juridic să facă
referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi obligatorie pentru părţile
unui raport juridic şi în cazul în care va
lipsi o referinţă expresă sau implicită privind acceptarea
uzanţelor în general sau a unor uzanţe în particular. Totuşi trebuie de
avut în vedere faptul că aplicarea uzanţelor se întemeiază pe prezumţia că
părţile unui raport juridic au acceptat ca uzanţele să guverneze
raporturile civile dintre ele. În cazul în care părţile vor înlătura
această prezumţie excluzînd în mod expres aplicarea unei anumite uzanţe
sau aplicarea uzanţelor în general acestea nu vor mai guverna raporturile
juridice dintre părţile care au exclus aplicarea uzanţelor. Părţile pot
exclude aplicare uzanţelor pentru reglementarea unuia, a cîtorva sau a
tuturor raporturilor juridice dintre acestea.
8. Dacă însă legislaţia civilă prevede pentru anumite
cazuri că raporturile juridice dintre părţi vor vi guvernate de uzanţe
(vezi spre exemplu art. 389 şi 734 ale Codului civil) părţile nu vor putea
exclude aplicarea uzanţelor în general ci doar aplicarea anumitor uzanţe, indicînd în mod expres în fiecare caz
aparte care uzanţe şi pentru care raporturi juridice civile nu se vor aplica.
9. În conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele
vor guverna raporturile juridice numai în cazul în care acestea nu vor fi
contrare: a) legii. Noţiunea de lege în acest caz este folosită în sens
larg, adică include în sine toate actele normative. Uzanţa nu se va aplica
doar în cazul în care legea nu contravine constituţiei şi dacă actele
normative subordonate legii vor fi adoptate în temeiul legii sau nu vor
contravine acesteia (vezi comentariul la art. 3). În doctrină se
menţionează că uzanţele nu se vor aplica doar în cazurile în care
contravin unei legi imperative. În cazul în care uzanţele contravin unei
legi dispozitive acestea vor putea fi aplicate deoarece părţile raportului
juridic civil pot deroga de la normele dispozitive; b) sau ordinii
publice. Prin ordinea publică trebuie de înţeles principiul în
conformitate cu care nimeni nu este îndreptăţit să aibă un comportament
dăunător intereselor societăţii sau
bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este contrar unui text de
lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de
înţeles totalitate regulilor de convieţuire socială respectarea cărora
este considerată obligatorie de către majoritate membrilor societăţii.
Recomandăm: