Articolul 4. Uzanţa

(1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.

(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

 
1. Scopul acestui articol este de a defini noţiunea de uzanţe şi de a stabili condiţiile în care acestea au caracter obligatoriu şi urmează să fie folosită pentru reglementarea raporturilor juridice civile. Prin această normă legiuitorul a stipulat în mod expres că uzanţele sînt izvoare de drept şi astfel a soluţionat controversele doctrinare privind calitatea de izvor de drept a uzanţelor.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele sînt nişte norme de conduită care, deşi neconsfinţite de legislaţie, s-au stabilit pe teritoriul întregii ţări sau în anumite părţi ale acesteia, sau între anumite persoane fizice şi juridice care practică anumite activităţi profesionale sau comerciale şi au fost respectate o perioadă îndelungată fiind considerate obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă regulile le numesc uzanţe sau nu.
3. Uzanţele sînt nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor. Apariţia uzanţelor se datorează faptului că anumite reguli de conduită au fost respectate o perioadă de timp îndelunga şi cei care le-au respectat le-au considerat obligatorii.
4. O normă de conduită este considerată general recunoscută în cazul în care toate persoanele de pe un anumite teritoriu sau care practică o anumită profesie sau activitate comercială cunosc sau ar fi trebuit să cunoască această regulă şi o acceptă în calitate de regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă ar fi cunoscut-o.
5. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată în cazurile în care în localitatea, între persoanele sau în activitatea în care s-a stabilit această normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au acţionat în conformitate cu această normă. Nu este necesar să se facă referinţă expresă la faptul că a fost respectată anume această normă şi nici o referire expresă la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei obligatoriu. O cerinţă obligatorie pentru ca o normă să devină uzanţă este aplicarea uniformă adică să fie interpretată şi aplicată în acelaşi sens în locul sau de către persoanele între care s-a stabilit.
6. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp îndelungat dacă a fost aplicată suficient de mult timp pentru reglementarea mai multor raporturi juridice civile astfel încît să putem constata că această normă a început să fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de timp sau a numărului de raporturi juridice în care s-a aplicat norma de conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate în fiecare caz aparte ţînîndu-se cont de faptul că durata de timp necesară pentru ca o normă de conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atît mai mare cu cît sînt mai puţine raporturile juridice asupra cărora se aplică.
7. Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de aplicare a uzanţelor faptul ca părţile raportului juridic să facă referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi obligatorie pentru părţile unui raport juridic şi în cazul în care va lipsi o referinţă expresă sau implicită privind acceptarea uzanţelor în general sau a unor uzanţe în particular. Totuşi trebuie de avut în vedere faptul că aplicarea uzanţelor se întemeiază pe prezumţia că părţile unui raport juridic au acceptat ca uzanţele să guverneze raporturile civile dintre ele. În cazul în care părţile vor înlătura această prezumţie excluzînd în mod expres aplicarea unei anumite uzanţe sau aplicarea uzanţelor în general acestea nu vor mai guverna raporturile juridice dintre părţile care au exclus aplicarea uzanţelor. Părţile pot exclude aplicare uzanţelor pentru reglementarea unuia, a cîtorva sau a tuturor raporturilor juridice dintre acestea.
8. Dacă însă legislaţia civilă prevede pentru anumite cazuri că raporturile juridice dintre părţi vor vi guvernate de uzanţe (vezi spre exemplu art. 389 şi 734 ale Codului civil) părţile nu vor putea exclude aplicarea uzanţelor în general ci doar aplicarea anumitor uzanţe, indicînd în mod expres în fiecare caz aparte care uzanţe şi pentru care raporturi juridice civile nu se vor aplica.
9. În conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele vor guverna raporturile juridice numai în cazul în care acestea nu vor fi contrare: a) legii. Noţiunea de lege în acest caz este folosită în sens larg, adică include în sine toate actele normative. Uzanţa nu se va aplica doar în cazul în care legea nu contravine constituţiei şi dacă actele normative subordonate legii vor fi adoptate în temeiul legii sau nu vor contravine acesteia (vezi comentariul la art. 3). În doctrină se menţionează că uzanţele nu se vor aplica doar în cazurile în care contravin unei legi imperative. În cazul în care uzanţele contravin unei legi dispozitive acestea vor putea fi aplicate deoarece părţile raportului juridic civil pot deroga de la normele dispozitive; b) sau ordinii publice. Prin ordinea publică trebuie de înţeles principiul în conformitate cu care nimeni nu este îndreptăţit să aibă un comportament dăunător intereselor societăţii sau bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este contrar unui text de lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de înţeles totalitate regulilor de convieţuire socială respectarea cărora este considerată obligatorie de către majoritate membrilor societăţii.

Inapoi